Giving is the best communication...

O reclamă emoționantă...

„Tăticule ca tine am sa fiu...”

     E trist, dar se întâmplă tot mai des... Ratăm momente importante din viața noastră pe care nu le mai putem retrăi și mai mult de atât au un impact major asupra vieții noastre și a persoanelor apropiate. Acest lucru se întâmplă din cauză că suntem mereu pe fugă...Poate conștient, poate inconștient... însă nu oferim celor dragi timpul de care au nevoie, să ne fie alături, să le fim alături, să fim împreuna... Am găsit o poezioară care mi-a plăcut enorm de mult; multe persoane sunt într-o situație asemănătoare...

Leagănul pisicii ( de Harry Chapin)

Ieri, a venit pe lume copilul ce-l doream

S-a întâmplat așa cum o visam.

Dar în călătorii eram plecat mereu

Și-a învățat să umble făr’ să știu eu.

Primele vorbe când le-a spus, acasă nu eram,

Și a crescut și-l auzeam

„Tăticule, ca tine am să fiu când mă fac mare,

Tăticule ca tine am să fiu.”

Leagănul pisicii și lingurița de argint cea bună

Băiețelul cel trist și omul de pe lună.

„Când vii acasă, tăticule?” „Nu știu,

Dar o să stăm de vorbă, promit, când am să viu.”

Deunăzi baiețelul a făcut zece anișori

„Mulțumesc tăticule pentru minge, mi-a spus din ochișori”;

„Hai să ne jucăm

Hai să mă înveți s-o aruncăm”;

I-am spus: „Nu azi, că sunt pe grabă

Și am cam multă treabă”.

„În regulă” a grăit,

Și a plecat spășit,

Dar zâmbetul nu l-a părăsit

„Tăticule, ca tine am să fiu când mă fac mare,

Tăticule ca tine am să fiu”.

Leagănul pisicii și lingurița de argint cea bună

Băiețelul cel trist și omul de pe lună.

„Când vii acasă, tăticule?” „Nu știu,

Dar o să stăm de vorbă, promit, când am să viu.”

Deunăzi s-a întors de la facultate,

Și recunosc că-i un barbat și jumătate.

„Fiule, sunt mândru de tine. Nu poți să stai?”

A dat din cap și mi-a zâmbit, dar vai,

„Aș vrea cheile de la mașină să mi la dai,

Și ne vedem noi mai târziu. Ce faci nu mi le dai?”

Leagănul pisicii și lingurița de argint cea bună

Băiețelul cel trist și omul de pe lună.

„Când vii acasă, tăticule?” „Nu știu,

Dar o să stăm de vorbă, promit, când am să viu.”

M-am pensionat de mult și băiatul meu a plecat de acasă

L-am sunat deunăzi, într-o după-masă,

I-am spus „Aș vrea să te văd, dacă n-ai alt program.”

Mi-a zis „Cu drag, tată, dar am și eu ceva în plan.

Vezi tu, slujba cea nouă…și copiii au gripă

Dar mi-a făcut plăcere să vorbesc cu tine, în pripă.”

Că într-adevăr s-a făcut mare și e exact ca mine.

Băiatul meu cel drag, este la fel ca mine.

Leagănul pisicii și lingurița de argint cea bună

Băiețelul cel trist și omul de pe lună.

„Când vii acasă, tăticule?” „Nu știu,

Dar o să stăm de vorbă, promit, când am să viu.”

Didactica Limbii și Literaturii Române

             Didactica Limbii și Literaturii Române este un curs ce aparține autorilor Vasile Molan și Mariana Bizuină, aprobat în 2006 de Ministerul Educației și Cercetării (Proiectul pentru învățământul rural). Este un curs ce se adresează studenților care urmează stagiile de pregătire ale Proiectului pentru Învățământul Rural, în regim de studiu la distanță.

             Am ales să prezint acest curs, deoarece informația este structurată pe unități de învățare corespunzătoare pregătirii pentru predarea Limbii și Literaturii Române la clasele I – IV, în conformitate cu principiile noului curriculum.

             Acest curs oferă cunoștințe ce acoperă problematica predării Limbii și Literaturii Române în ciclul primar și oferă variante de organizare a procesului de predare – învățare în vederea realizării obiectivelor și a obținerii uni învățământ de calitate.

             Deoarece cursul cuprinde patru unități de învățare, iar fiecare are 1-3 teste de evaluare și o lucrare de verificare, acesta permite studentului sau persoanei care dorește să studieze acest curs o autoevaluare periodică.

             În acest curs ne sunt prezentate abordări teoretice ale disciplinei Limba și Literatura Română, informații despre proiectarea activității didactice, iar alte două unități sunt dedicate predării – învățării acestei discipline la clasele I – a II-a, cât și a III-a – a IV-a.

             Recomand cursul lui Vasile Molan deoarece îl consider accesibil și sunt punctate foarte bine elementele principale pe care ar trebui să le avem în vedere în desfășurarea activității de predare – învățare în învățământul primar.

Educaţia permanentă

Tot mai des în ultima vreme, în viaţa noastră intervin diferite schimbări, de aceea trebuie să ne adaptăm la anumite lucruri noi, evenimente, tipuri de învăţare, etc. Sunt tot mai multe răspunsuri pe care le aşteptăm de la cineva, de la ceva, în special de la educaţie. Însă educaţia, după cum bine ştim, trebuie să fie anticipativă şi prospectivă.

“Consecinţele economice şi sociale ale revoluţiei ştiinţifice şi tehnice îi obligă pe toţi cei preocupaţi de a define şi aplica politicile educative la conceperea educaţiei şcolare primare, secundare şi post-secundare ca un element sau parte a unui process permanent care începe de la educaţia preşcolară şi adduce în discuţie nu învăţământul realizat de educator, ci achiziţia cunoştinţelor şi învăţarea deprinderilor în cadrul vieţii active. Ea presupune, de asemenea, o bună articulare a educaţiei extraşcolare cu alte activităţi care se desfăşoară în afara şcolii” (Aitken, p.21).

“Conceptul de educaţie permanentă trebuie disociat de o altă noţiune, adică de caracterul permanent al educaţiei. Necesitatea permanenţei educaţiei în plan individual şi social a fost întrevăzută cu mult timp în urmă, în primul rând de clasicii pedagogiei universale. >> Pentru fiecare om viaţa sa – notează Comenius – este o şcoală, de la leagăn până la mormânt.<< şi tot el consider că >> tot ce suntem, ce facem, ce gândim, vorbim, urzim, dobândim şi posedăm nu este altceva decât o anumită scară pe care urcăm din ce în ce mai mult, spre a ajunge cât mai sus, fără încă a putea atinge vreodată suprema treaptă << (1970, p. 20)”.[1]

După cum ne spune şi C. Cucoş în cartea sa Pedagogie, educaţia permanentă este un concept specific pedagogiei contemporane. Educaţia permanentă ne ajută în procesul de adaptare la solicitările multiple şi inedite, şi se accentuează idea că în “societatea democratic fiacre învaţă de la fiecare” (Văideanu, 1988, p.37).

Obiectivul educaţiei permanente este reprezentat de progresul individual şi social. Acest tip de educaţie putem spune că o “regândeşte” pe cea obişnuită, aducând o înălţare a individului uman în societate, deoarece pune accent pe autonomie şi schimbare.

Bazele educaţiei permanente se pun în şcoală doarece aduc cu sine idea de a învăţa pentru a face faţă unor situaţii noi, inedită, etc., de a interacţiona cu ceilalţi sau cu sine însuşi, iar copiii trebuie să deprindă această capacitate de a se forma într-un mod consecvent încă de mici. Copiii ar trebui să fie îndrumaţi spre achiziţionarea unei atitudini pozitive orientate spre învăţare, dar în acelaşi timp trebuie să aibă parte de acea libertate  necesară pentru formarea unicităţii, personalităţii proprii, creativităţii, etc.

Consider că această educaţie ar trebui insuflată încă de la cele mai mici vârste, începând cu clasele preşcolare şi şcolare, ţinând cont că aceasta este vârsta la care caracterul, personalitatea încep să se formeze; acum este perioada în care ei văd în educator un model şi tinând cont că această educaţie este “permanentă” ar trebui să fie prezentă pe tot parcursul vieţii, să înceapă de la cele mai fragede vârste şi să continue până la sfârşitul nostru, deoarece în permanenţă învăţăm lucruri noi şi de asemenea avem de învăţaţ de la oricine, deseori chiar şi de la cei mici, sau de la cei de la care ne aşteptăm mai puţin.

---

[1] Cucoş, C., Pedagogie, Ediţia a II-a, Editura Polirom..

Constructivismul social - Vîgotski

În timp ce Piaget descrie dezvoltarea ca pe o construcție internă a subiectului, născută în interacțiunea cu obiectele, Vîgotski insistă asupra rolului interacțiunii sociale în această dezvoltare, considerând că obiceiurile sociale dintr-un anumit timp, achizițiile colective intelectuale și materiale, științifice, artistice, istoria pe care o trăiește individul îi determină dezvoltarea.

Constructivismul social (Vîgotski, 1971) - pune accentul pe natura socială a cunoaşterii, prin valorificarea limbajului şi a elementelor culturale; valorifică rolul relaţiilor interpersonale în transmiterea şi generarea de conţinuturi educaţionale (construcția cognitivă a persoanei se realizează în contexte interactive, în cadrul cărora copilul și adultul se angajează într-o activitate comună).

(Perioada de creație a lui Vîgotski se suprapune revoluției din Rusia,  de aceea a fost influențat de marxism și îl determină să sublinieze aspectele socioistorice ale comportamentului uman și mai puțin natura unică a individului.)

Teoria structurilor socioculturale ale instruirii (L. S. Vîgotski, 1971) vine cu o nouă viziune asupra caracteristicilor învăţării, văzută ca produs al calităţii interacţiunilor adult – copil. Tocmai de aceea, putem afirma că teoria sa anticipează maniera colaborativă în învăţare, care devine expresia parteneriatului cognitiv.

Un principiu care ar aduce cu sine reușita pedagogică este acela că : ”Preșcolarul reușește să învețe numai în măsura în care programa educatorului devine programa sa.”

Conceptele psihologice promovate de către autor (eşafodaj şi zona proximei dezvoltări), permit o resemnificare a statutului educatorului. Cunoștințele și deprinderile copilului se dezvoltă datorită procesului de cooperare, care implică ”experți” și un ”novice”. Persoana mai experimentată asigură un cadru (sau eșafodaj) pe fondul căruia copilul operează în direcția unei mai bune înțelegeri. Capacitățile copilului se manifestă mai întâi într-o relație interindividuală, când mediul asigură ghidajul copilului și mai târziu are loc declanșarea și controlul individual al activităților, ca urmare a unnui proces de interiorizare. Un exemplu elocvent în această privință ar fi cel al limbajului. Acest instrument de mare importanță în dezvoltarea cognitivă apare mai întâi ca mijloc de comunicare între copil și adult (sau anturaj), pentru ca apoi să se transforme în limbaj interiorizat, trecând printr-o fază de limbaj egocentric.

În concepția Piagetiană , capacitățile de învățare depind de nivelul dezvoltării individului, adică dezvoltarea cognitivă condiționează învățarea. Vîgotski susține un raport invers de cauzalitate: ”Învățarea poate să se transforme în dezvoltare;  procesele dezvoltării nu coincid cu cele ale învățării, dar le urmează pe acestea, dând naștere la ceea ce am numit „zona proximei dezvoltări””.

Cel de-al doilea concept - zona proximei dezvoltări reprezintă aria dintre nivelul actual de dezvoltare a copilului și nivelul de dezvoltare potențial care poate fi atins (achiziționat) cu ajutorul adulților sau prin intermediul altor persoane care sunt mai experimentate. Educatorul devine astfel, compensator, dar în acelaşi timp, eurist, formator. După cum observa Vîgotski (1971), ”ceea ce copilul face astăzi cu ajutorul adultului va reuşi să execute mâine în mod independent. În felul acesta, zona dezvoltării imediate ne va ajuta să definim ziua de mâine a copilului, dinamica dezvoltării lui, care are în vedere nu numai ceea ce s-a obţinut, dar şi ceea ce se găseşte în curs de maturizare”.

Impactul acestei teorii asupra proiectării curriculare

Acestă teorie duce la necesitatea unei adaptari a potențialului copilului, explorarea limitelor acestuia şi o reconfigurare a procesului didactic în acord cu obiective de transfer.

Însă nu trebuie ignorate implicaţiile pedagogice pe care modelul lui Vîgotski le presupune, şi anume :

• construirea învăţării în parametrii socialului;
• crearea unor situaţii de învăţare care să stimuleze caracterul procesual şi transformativ al învăţării;
• identificarea unor forme de comunicare eficiente, care să permita trecerea de la simpla percepţie la înţelegere;
• analiza raportului învăţare - motivaţie, care să faciliteze o acţiune independentă din partea elevului;
• crearea premiselor unei învăţări sociale interactive (dat fiind că învăţarea şi dezvoltarea reprezintă activităţi colaborative);
• proiectarea curiculară va fi ghidată de zona proximei dezvoltări;
• realizarea învăţării şcolare într-un context semnificativ, dar care să nu fie separat de cel descris de lumea reală cu care intră în contact copilul;
• relaţionarea între experienţele din afară şi experienţa şcolară a elevului;
• interpretarea corectă a expectanţelor educaţionale şi încurajarea elevilor în realizarea autoevaluării progresului propriu;
• redimensionarea tehnologiei didactice, centrate pe caracterul activ al învăţării sociale. Se anticipează astfel, un nou tip de învăţare, în care dezvoltarea cognitivă are loc într-un cadru socio-cultural adecvat.

Amintim în acest context, rolul Modelului inteligenţelor multiple, promovat de către Howard Gardner (1985, 1993), care propune o raportare a demersului didactic la spectre diferite, ce permit elevului să se adapteze mediului social. Această adaptare are loc prin supralicitarea unui tip de inteligenţă şi respectiv, prin diminuarea impactului negativ pe care îl pot avea dificultăţile de înţelegere a unei discipline şcolare.

Se observă și o preocupare permanentă din partea societăţii contemporane pentru promovarea unor strategii integrative de învăţare, care sunt mediatizate nu doar de către şcolile obişnuite, ci şi de ONG-uri, ce oferă servicii de recuperare, compensare si suport educaţional. Proiectarea curriculară mediază raporturile existente între noile modalităţi de organizare a conţinuturilor (interdisciplinaritate, organizare modulară, organizare integrată, organizare informatizată, organizare diferenţiată şi personalizată (Creţu, 1997).

Astfel, s-a format un ethos educaţional care promovează şi susţine la nivel sociocultural, integrarea experienţelor de învaţare ale elevilor în mediul şcolar, fapt ce permite o adaptare a învăţării de tip constructivist la cerinţele “Şcolii pentru diversitate”. În acest fel, amintim valenţele curriculum-ului informal, care determină o permanentă interferenţă cu mediul socio-cultural şi în acelaşi timp, o proiectare a demersului curricular în acord cu politicile sociale.

Raportându-ne la dimensiunile de noutate ale Curriculum-ului Naţional, am puteaspune că teoria lui Vîgotski supralicitează semnificaţia introducerii unor conţinuturi în acord cu interesele şi posibilităţile elevilor, dar în acelaşi timp şi cu realitatea socioculturală.

În acest fel, se constituie premisele unor criterii de selecţie a conţinuturilor de către profesori în acord nu numai cu principiile de politica educaţională, dar în acelaşi timp şi cu evoluţia anticipată a comportamentului elevului.

În acest context, devin prioritare considerentele personale în selecţia şi organizarea conţinuturilor. Elevul este ajutat să selecteze din realitatea socio-culturală acele experienţe care contribuie la dezvoltarea capacităţilor lui potenţiale, dar în acelaşi timp şi a acelor forme superioare de comportament exploratoriu. Are loc în acest fel, o maturizare organică, care se caracterizează printr-o formă de adaptare superioară, elaborată social şi perfectionată prin învăţare. Cele două tipuri de dezvoltare - biologică şi culturală - devin premisele unui proces de intelectualizare, în care dimensiunea axiologică permite constituirea unui curriculum general/de bază.

În viziunea lui Vîgotski, învăţarea devine un proces pragmatic, transformativ, în care se utilizează metoda instrumentală. Aceasta ar presupune “studierea copilului nu numai ca  fiinţă în dezvoltare, ci şi ca fiinţă educabilă” (1930). Se creează premisele înţelegerii educaţiei ca liant între dezvoltarea naturală şi dezvoltarea socio-culturală.

Potrivit acestei perspective, profesorul devine un formator, în adevăratul sens al cuvântului, deoarece rolul său este de a facilita dezvoltarea formelor superioare de comportament ale copilului (deprinderi, reacţii intelectuale, limbaj contextual, atenţie voluntară orientată spre aspecte socio-culturale semnificative, creativitate-inventivitate, afectivitate, motivaţie, voinţă etc). În acelaşi timp, rolul şcolii este acela de a transpune experienţa culturală a copilului în dezvoltarea lui propriu-zisă. Cu alte cuvinte, această experienţă poate fi considerată act al dezvoltării, deşi este posibil ca ultima amintită să înregistreze un alt ritm decât învăţarea propriu-zisă.

Subliniem în acest context rolul de experimentator al cadrului didactic, care poate facilita demersul investigativ la elev.

Vîgotski a încercat să își bazeze teoria pe studiul comportamentului, de aceea descrie stadii în dezvoltarea copilului, în interacțiune cu adultul, prin achiziția limbajului și câteva stadii în evoluția umană. A prezentat conștiința individului ca fiind elementul de bază în viață, în construirea eului: „Ne cunoaștem pe noi însine pentru că suntem conștienți de ceilalți și suntem conștienți de ceilalți pentru că însăși conștiința noastră despre noi înșine derivă din conștiința pe care ceilalți o au despre noi.”

Bibliografie:

Albu, E. Psihologia vârstelor. 2007.

Cristea, S. Fundamentele pedagogiei. Editura Polirom. Iaşi. 2010.

Rogoz, N. Teză de doctorat. Reprezentări sociale ale curriculum-ului dezvoltat în perspectivă constructivistă. Premise ale unui model de formare a formatorilor.

Sălăvăstru, D. Psihologia educației. Editura Polirom. Iaşi. 2004.

Învăţătoarea

   A te judeca pe tine însuţi este cu mult mai greu decât a-i judeca pe alţii. Dacă ajungi să te judeci cum trebuie, înseamnă că într-adevăr eşti un om înţelept. (Antoine de Saint-Exupery)

   Găsiţi mai jos un articol foarte intersant. Cu siguranţă multe persoane sunt sau au fost cel puţin într-o situaţie asemănătoare, dacă nu chiar în aceeaşi situaţie.
  Un învăţător are efect asupra eternităţii; nu se poate spune niciodată unde se opreşte influenţa sa. (Henry Adams)

http://psihologmarcelafarcas.wordpress.com/2013/07/10/efectul-clasei-0-invatatoarea-2/

Ce este "educaţia"?

   După cum ştim cu toţii, pot exista discuţii infinite despre educaţie. Unii ar spune că educaţia ne învaţă să utilizăm cunoştinţe, alţii consideră că prin educaţia ne sunt formate capacităţi, abilităţi, deprinderi, priceperi, etc., iar alţii definesc educaţia ca formarea obişnuinţei de a gândi.

   Personal, cea mai potrivită definiţie, mi se pare dată de filosoful, psihologul şi pedagogul american John Dewey, şi anume : Educaţia nu este pregătirea pentru viaţă, ci viaţa însăşi.

   Prin educaţie, noi, trebuie să le insuflăm anumite valori copiilor, să le deschidem orizonturi pentru a avea de unde alege, trebuie să îi învăţăm cum să aleagă, trebuie să formăm personalităţi diferite, în funcţie de caracterul fiecăruia . Nu trebuie să îi robotizăm,  să ne rezumăm doar la a-i învăţa mecanic anumite informaţii, ci trebuie să le dezvoltăm creativitatea şi să le stimulăm acel tip de inteligenţă care îi va ajuta să se descurce în orice situaţie, care îi va învăţa că sunt şi că trebuie să fie oameni atât cu ei cât şi cu ceilalţi, pentru că nu putem crea o lume mai bună împreună, decât prin educaţie.