Tot mai des în ultima
vreme, în viaţa noastră intervin diferite schimbări, de aceea trebuie să ne
adaptăm la anumite lucruri noi, evenimente, tipuri de învăţare, etc. Sunt tot
mai multe răspunsuri pe care le aşteptăm de la cineva, de la ceva, în special
de la educaţie. Însă educaţia, după cum bine ştim, trebuie să fie anticipativă
şi prospectivă.
“Consecinţele economice
şi sociale ale revoluţiei ştiinţifice şi tehnice îi obligă pe toţi cei
preocupaţi de a define şi aplica politicile educative la conceperea educaţiei
şcolare primare, secundare şi post-secundare ca un element sau parte a unui
process permanent care începe de la educaţia preşcolară şi adduce în discuţie
nu învăţământul realizat de educator, ci achiziţia cunoştinţelor şi învăţarea
deprinderilor în cadrul vieţii active. Ea presupune, de asemenea, o bună
articulare a educaţiei extraşcolare cu alte activităţi care se desfăşoară în
afara şcolii” (Aitken, p.21).
“Conceptul de educaţie
permanentă trebuie disociat de o altă noţiune, adică de caracterul permanent al
educaţiei. Necesitatea permanenţei educaţiei în plan individual şi social a
fost întrevăzută cu mult timp în urmă, în primul rând de clasicii pedagogiei
universale. >> Pentru fiecare om viaţa sa – notează Comenius – este o
şcoală, de la leagăn până la mormânt.<< şi tot el consider că >> tot
ce suntem, ce facem, ce gândim, vorbim, urzim, dobândim şi posedăm nu este
altceva decât o anumită scară pe care urcăm din ce în ce mai mult, spre a
ajunge cât mai sus, fără încă a putea atinge vreodată suprema treaptă <<
(1970, p. 20)”.[1]
După cum ne spune şi C.
Cucoş în cartea sa Pedagogie,
educaţia permanentă este un concept specific pedagogiei contemporane. Educaţia
permanentă ne ajută în procesul de adaptare la solicitările multiple şi
inedite, şi se accentuează idea că în “societatea democratic fiacre învaţă de
la fiecare” (Văideanu, 1988, p.37).
Obiectivul educaţiei
permanente este reprezentat de progresul individual şi social. Acest tip de
educaţie putem spune că o “regândeşte” pe cea obişnuită, aducând o înălţare a
individului uman în societate, deoarece pune accent pe autonomie şi schimbare.
Bazele educaţiei
permanente se pun în şcoală doarece aduc cu sine idea de a învăţa pentru a face
faţă unor situaţii noi, inedită, etc., de a interacţiona cu ceilalţi sau cu sine
însuşi, iar copiii trebuie să deprindă această capacitate de a se forma într-un
mod consecvent încă de mici. Copiii ar trebui să fie îndrumaţi spre
achiziţionarea unei atitudini pozitive orientate spre învăţare, dar în acelaşi
timp trebuie să aibă parte de acea libertate
necesară pentru formarea unicităţii, personalităţii proprii,
creativităţii, etc.
Consider că această
educaţie ar trebui insuflată încă de la cele mai mici vârste, începând cu
clasele preşcolare şi şcolare, ţinând cont că aceasta este vârsta la care
caracterul, personalitatea încep să se formeze; acum este perioada în care ei
văd în educator un model şi tinând cont că această educaţie este “permanentă”
ar trebui să fie prezentă pe tot parcursul vieţii, să înceapă de la cele mai
fragede vârste şi să continue până la sfârşitul nostru, deoarece în permanenţă
învăţăm lucruri noi şi de asemenea avem de învăţaţ de la oricine, deseori chiar
şi de la cei mici, sau de la cei de la care ne aşteptăm mai puţin.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu